Am stat pe gânduri dacă să scriu sau nu.
Poate pentru că, demult, când, supărată fiind pe Poșta Română, am scris pe on-line o reclamație care s-a vrut doar un semnal de alarmă cu privire la lipsa totală de amabilitate a personalului.
Reclamația a ajuns publicată în ziar.
S-a constituit o comisie, iar eu am fost interogată, ca la poliție, de parcă vina era a mea.
Întâmplarea m-a marcat așa că am vrut să nu repet așa ceva.
Dar uite-mă acum cum îmi vărs oful iar. Tăcerea se revoltă. Și știu că unele lucruri trebuie spuse.
Acum e vorba despre ISO și despre certificări. Sau mai degrabă despre pseudo-certificări.
Lucrez de ceva ani în domeniul consultanței pentru implementarea sistemelor de management și nu, nu sunt auditor extern, deși aș fi putut fi.
Sunt auditor intern și consultant pentru că în mintea mea de justițiar idealist mi-am dorit să încerc a fi de folos organizațiilor.
Mi-am dorit să le fac să înțeleagă că a vrea o certificare nu e despre o hârtie pusă pe perete, ci despre un sistem funcțional care să le fie de ajutor.
Uneori, am reușit. Alteori, lamentabil am eșuat.
Cert e că am pornit la drum cu mult entuziasm. Și că l-am pierdut în timp, bucată cu bucată.
Poate atunci când auditori externi au ales sarcasmul în loc de constructiva dezbatere. Ei ce ar fi trebuit să aducă plus valoare organizatiilor.
Sau atunci când organizații nu au dat doi bani pe munca mea. Organizații care cred că, dacă au plătit, consultantul trebuie să facă totul, de zici că al său e sistemul și nu al lor.
Peste tot lucrăm cu oameni mărunți.
Vorba Michellei Obama- când ei devin mărunți trebuie să rămânem sus, și nu în sensul de a fi aroganți.
Mai degraba nu trebuie să acceptăm să ne târâm în noroi.
Am asistat, însă, la o degradare constantă a serviciilor de audit extern.
Am ajuns la concluzia că organisme, ce ar trebui să se respecte, s-au prostituat de-a dreptul în a menține nemeritat certificări.
De ce scriu?
Scriu pentru că:
- tăcerea este martoră la abuz și degradare;
- lucrurile trebuie spuse pe nume;
- mi-aș dori să știu că există în Romania măcar un organism de certificare care să aducă siguranța organizațiilor că sistemul lor merită să fie certificat.
Nu voi da nume de organizații de certificare despre care nu aș fi crezut niciodată că sunt capabile a menține nemeritat, dar pe mulți bani, certificări ale sistemelelor care nu au nimic, nici măcar documentația de bază menținută, ca să nu mai vorbim de un sistem funcțional. Ce fac ele? Audituri din pix, fără suport, ce conduc la certificate ce atestă un mare nimic.
De ce nu dau nume?
Se știu ele, chiar mai bine decât le știu eu.
Dar pentru că ele există și pentru că nimeni nu verifică adevărul din spatele scrisului cu pixul sau cu tastatura computerului, ne scufundăm în mlaștini de neputință. Devenim din ce în ce mai mult țara lui se poate și așa, țara în care mârșăvia e ridicată la rang de frunte.
De ce?
Pentru că unii vor și pot, cum zicea un politician cu zâmbetul pe buze mai dăunăzi.
Totul se distruge, fără a putea fi recuperat vreodată.
Veți zice că sunt supărată pentru că am pierdut ceva.
Și da, real este, am pierdut încrederea că va putea fi vreodată bine.
Știam de ani că multe organizații nu au nici o treabă cu certificarea. Că pentru ei, doar consultantul trebuie să muncească, că doar l-au plătit.
O diplomă pe pereți au ei, în final, diplomă ce este dovada a tot atâta cunoaștere cât arată miile de diplome obținute de cei pentru care a se educa nu contează.
Însă, deși neasumat de ei, aceste organizații aveau un sistem clădit cu greu de alții.
Iar eu mi-am spus adesea că cu ajutorul organismelor de certificare și poate un pic și cu al meu, în final, vor reuși să își asume sistemul, să îl prețuiască măcar la nivelul afacerii lor, să îl includă și să îl dezvolte singuri.
Desigur că speranța mi-a cam râs în nas.
La fel și organizațiile de acel nivel.
Dar mai rele ca aceste organizații sunt organismele de certificare care se compromit și compromit totul în calea lor.
Sunt cele ce ar trebui să se respecte, dar nu o fac, organisme cu recunoaștere internațională, ce fac audituri ireal de nereale.
Sunt acei auditori care strivesc munca altora sub picioarele lor, încălcând regulile unui standard a cărui respectare ar trebui să o certifice.
Nu mi-am imaginat că e posibil să se întâmple așa ceva.
Și totuși se întâmplă, nu-i așa?
Am greșit că nu m-am revoltat înainte, că m-am străduit prea mult să fac munca tuturor.
Dar am sperat.
Nu, nu că cineva vreodata îmi va aprecia munca, nu mai sunt atât de naivă.
Mi-am dorit ca, prin ceea ce fac, să reușesc să fac sistemele funcționale și certificările un strop mai reale.
Prin urmare, spun, pentru că nu vreau să tac.
Ca țară suntem în cădere liberă.
Noi suntem de vină că nu mai putem avea încredere în nimic.
Noi, pentru că am permis ca valoarea să nu mai fie valoare.
Nu știu dacă în această țară mai există vreun organism de certificare în care să am încredere.
Poate sunt doar dezamăgită.
Poate cândva, mi se va reda încrederea, nu în umanitate, căci asta nu cred să mai fie posibil. Măcar să mai pot crede în reașezarea scării valorilor.
Mi-aș dori ca munca să fie respectată și ca un sistem să merite a sa certificare.
Acum noi doar vorbim de îmbunătățire continuă.
În fapt, se propagă o decădere continuă, în vreme ce, adesea, plus valoare devine minus valoare.
Să fim indulgenți da!
Să nu fim însă, niciodată, tâmpiți.
Și hei, auditorule extern!
Niciodată nu ai să aduci plus valoare unei organizații dacă în fuga ta după bani și după contracte, vinzi formă fără fond, iluzia unei realități inexistente. Tocmai tu, care ar trebui să funcționezi ca un exemplu.
Din cauza ta pierd toți- organizația în primul rând, clientul, organismul de certificare în numele căruia prestezi și, chiar dacă ți se pare neadevărat, pierzi și tu.
Știi ce pierzi? Probabil că nu. Îți spun eu- totul.
Pierzi respectul și încrederea tuturor. Și acestea sunt greu de recâștigat vreodată, orice ai face.
Știi ce câștigi? Îți spun tot eu-nimic. Nimic și atât.
Rușine să îți fie ție și celor ce acceptă așa ceva!
Va veni o vreme când valoarea se va răzbuna. Nu știu dacă trăiesc să văd asta.
Dă-mi voie să sper, însă, că da.